A existat un moment, sau mai multe, în anii 2009-2010 când armata trebuia denigrată. Prea părea o cetate perfectă. Cu legi specifice respectate, cu reguli bine stabilite, cu obiectivele pe care şi le propusese atinse în totalitate, cu oameni încă serioşi şi cu predecesorii preţuiţi. O oază de relativă normalitate într-o Sahară de incoerenţă şi de incompetenţă. De ne acceptat!
La “cârmă” ajunseseră nişte personaje (prezente şi acum, în mare parte) care urau din toţi rărunchii instituţia militară. Din varii motive. Din imbecilitate înăscută, din neînţelegere menirii ei, din sentimentul indefinit al complexatului paranoic, ori împinşi de interese evident antistatale. Armata devenise “o şcoală de prostit”, cum un ilustru şi perpetuu repetabil prim-ministru definise instituţia militară. Şi cumea, pentru el,“o şcoală de prostit” bine plătită! “Ce nevoie avem de armată dacă nu-i război?”, se întrebase filozofic un alt important ales al nostru. “ Aparţinem unei alianţe militare, ne vor apăra alţii ţara”, decretase un ministru responsabil de veniturile românilor şi iniţiator al desfiinţării pensiei militare de stat, debarcat mai apoi pe motiv de idioţie cronică. Se purta ura împotriva purtătorilor de uniformă. Înjurai armata, erai cu puterea! Erau batjocoriţi generalii, erau desconsideraţi ofiţerii şi subofiţerii, era pălmuită cu sălbăticie sfânta instituţie a devenirii neamului.
Şi măsurile administraţiei nu s-au lăsat aşteptate. Prin legi contra naturii au fost reduse cu până la 40% soldele. A existat chiar şi o iniţiativă de transforma solda în salariu. Au fost chinuiţi inimaginabil pensionarii militari pe motiv că nu-şi merită pensiile. Şi, într-un final, cu acordul tacit al zecilor de militari în rezervă ajunşi parlamentari, s-a “revizuit” sistemul militar de pensii, transformându-l într-o struţocămilă. Această nouă plăsmuire, plină până la refuz de aberaţii cu iz de bătaie de joc instituţionalizată, a distrus ceea ce era esenţa instituţiei militare: ierarhia gradului, corecta răsplată a pregătirii, justeţea pedepsei şi dreptatea recompensei.
Au fost astfel generate, în mod voit, tensiuni între diferitele categorii de militari. S-a instigat la răsturnarea ierarhiilor. Au fost desconsiderate gradele, aruncate în delizoriu şi devalorizate ordinele şi medaliile primite după zeci de ani de muncă dură, s-au negat adevăratele valori şi s-a dat frâu liber arbitrariului.
În mod apoteotic, pensii nesemnificative ale unor pensionari militari deveniţi politicieni ori slujitori obedienţi ai puterii, au crescut de zece ori. Pensii ale unor personalităţi militare recunoscute au fost înjumătăţite. Beneficiarii cadourilor politice cu grade, bani şi demnităţi, sunt ei, militarii ajunşi mai militari decât ceilalţi militari. În acelaşi avânt demolator, gradele celor aflaţi în rezervă au devenit o tristă şi inutilă amintire iar respectul datorat generaţiilor trecute s-a transformat într-o lozincă lipsită de orice conţinut. O lozincă fluturată ostentativ de un ministru pensionar militar şi el, de la care te-ai fi aşteptat să înţeleagă rosturile armatei dincolo de ambiţiile sale politice! Această devastatoare răsturnare de valori, născută din ambiţia mustind de ură a unor personaje aflate la putere, pusă în fapt cu ajutorul unor militari activi şi a unor rezervişti deveniţi politruci, a adus déjà, şi va continua să genereze şi pentru viitor, deservicii imense instituţiei militare. Pe criterii politice sau de gaşcă, având repercursiuni tragice, în interiorul instituţiei armatei încep să apară militarii mai militari decât alţi militari. Este déjà cunoscut că avansările (atât în cariera activă cât şi în rezervă) se transformă din ce în ce mai des într-un obiect de mită ori în recompensă pentru servicii politice. Desigur, încă unul dintre multele moduri de a “fabrica” militari mai militari decât alţi militari! Şi consecinţele faptelor acestei categorii artificial apărute de “supermilitari”, încep să se vadă. Corupţie, nepotism, licitaţii trucate, carierism şi minciună. A devenit public că, în dispreţul Constituţiei, cabinetul ministerial al MApN, o instituţie înafara politicii, a ajuns loc pentru încheierea unor trocuri politice iar armata, ca atare, o monedă de schimb ori un motiv de bravadă pe arena jucătorilor politici ai momentului. Ministrul? El este, ştiut de toţi, unul dintre militarii mai militar decât alţi militari. Ajuns astfel cu blagoslovenie politică. Întâi de stânga şi apoi de dreapta!
Sunt realităţi, vizibile cu ochiul liber, înspăimântătoare pentru oamenii cu simţul respectului pentru ţară încă ne atrofiat. Sunt bagatele, accidente nesemnificative, pentru oportuniştii momentului. Fiindcă lor nu la pasă, ei nu au povara responsabilităţii, nu vor plăti niciodată pentru acest dezastru. Şi, din nefericire, glasul celor care protestează este aproape inexistent. Scriam atunci, retoric, parcă întrezărind realitatea de azi: “Unde eşti Armată Română?”( http://teopal.com/post.php?post=37&action=edit ) Vedem cum tot mai mulţi abandonează lupta. Din teamă, din oboseală, sătui de inutilitatea efortului ori pur şi simplu scârbiţi. Iar împotrivirea reală, articulată legal, a celor ce ar trebui să aibe bărbăţia să şi-o asume, rămâne o amintire uitată în cartea de istorie a neamului. Carte călcată şi ea în picioare. Au rămas vizibile, constante dar nu totdeauna cu rezultate, doar eforturile sindicatului rezerviştilor, măcinat şi el de disensiuni interne şi supus unor atacuri dure din exterior.
Concluzia? Pare definitivă:
“Să nu ne plângem. Suntem exact ceea ce ne mulţumim a fi!”
